Când ai uitat că ești deja destul

Există o oboseală care nu se vede. Nu se citește în ochi, nu se măsoară în pași, nu dispare după o noapte bună de somn. E oboseala de a ține pasul cu un standard care pare mereu în mișcare. De a încerca neîncetat să fii „mai mult” — mai atent, mai echilibrat, mai corect, mai bun.

Așa se instalează convingerea că simpla existență nu e de ajuns. Că trebuie să dovedești, să explici, să repari. Să nu greșești. Să nu deranjezi. Să nu scapi nimic din vedere. Și dacă totul merge bine, apare totuși o întrebare tăcută: „Dar dacă se putea mai bine? Dacă am uitat ceva?”.

Privirea către sine devine aspră. Nu pentru că lipsește iubirea, ci pentru că a fost înlocuită, treptat, cu îndoiala. Când lucrurile se clatină, gândul nu fuge spre „ce s-a întâmplat?”, ci spre „cu ce am greșit eu?”. Și, în timp, această întrebare devine o reflexie. Una care doare.

În relații, în familie, în prietenii, se repetă același tipar. Efortul de a înțelege, de a explica, de a susține, de a repara. Și atunci când nimic nu pare să funcționeze, apare tăcerea. Nu din nepăsare. Ci din oboseala de a simți că vina e, din nou, în propriile mâini.

Timp de ani, poate, ai fost sprijinul tuturor. Ai ținut lumea pe umeri. Dar în interior s-a făcut liniște. Și în liniștea aceea, o întrebare nerostită a început să prindă glas: „Și eu… când pot doar să fiu? Fără să dau. Fără să compensez. Fără să mă repar?”.

Ce doare acum nu e trecutul, ci ecoul lui: ideea că trebuie să fii altceva decât ești. Că viața e un test. Că tu ești o versiune de corectat.

Dar nu ești.

Nu ești o lucrare de evaluat. Ești o ființă care are nevoie să se odihnească în propria existență. Să respire. Să greșească. Să se iubească, fără condiții.

Vindecarea nu e despre a deveni mai bun decât ești. E despre a renunța la lupta de a demonstra ceva. E despre a face pace cu tine. A închide ușile acelui „mai mult” și a redeschide drumul către „suficient”.

Pentru că poate nu lipsește nimic.

Poate că tot ce a lipsit, de fapt, a fost acceptarea blândă a adevărului: Așa cum ești acum, ești deja destul.