Ce doare cu adevărat

Uneori, ceea ce te rănește nu e respingerea în sine. Ci tăcerea care a urmat. Lipsa unui „e firesc ce simți”. A unui „nu e vina ta”. A unui „ești iubit oricum”.

Te doare că, în momentele în care ai avut cel mai mult nevoie să fii ținut în brațe, ți s-a cerut, în schimb, să te aduni. Să fii „bun”. Să fii „puternic”. Să nu faci valuri.

Te doare că ai învățat să te închizi în tine, pentru că exprimarea părea periculoasă. Pentru că nevoile tale n-au fost niciodată prioritare. Pentru că nu ai avut un spațiu sigur în care să fii întreg, cu tot ce ești: sensibil, intens, imperfect.

Și-acum, când ceva aparent banal se întâmplă — o privire evitată, o ușă închisă, o tăcere neașteptată — doare disproporționat.

Dar nu e despre acum. E despre ce nu s-a spus atunci.

Durerea adevărată vine din lipsa acelui loc sigur într-un alt om. Din absența cuiva care să fi stat lângă tine și să fi spus: „Nu ești prea mult. Nu trebuie să te schimbi. Sunt aici.”

Poate că ai devenit între timp acel adult care le oferă altora sprijin. Poate că ți-ai făcut un obicei din a-i ține pe ceilalți. Dar cine te ține pe tine?

Poate a venit momentul să-ți oferi ție ceea ce nimeni nu ți-a oferit atunci. Răbdare. Validare. Blândețe. Un spațiu unde să nu mai trebuiască să demonstrezi nimic. Doar să fii.

Și să-ți amintești, ori de câte ori durerea veche revine, că e un semn. Un semn că o parte din tine încă așteaptă să fie văzută.