Ne îndrăgostim de cine devenim în prezența celuilalt

Există o iluzie frumoasă în ideea că ne îndrăgostim de cineva pentru că este „exact ce aveam nevoie”. Dar dacă privim mai atent, poate că nu este doar despre celălalt. Poate că este, de fapt, despre cine devenim noi în acea prezență. Despre cum ne simțim văzuți, auziți, atinși nu cu mâna, ci cu sufletul. Despre cum, lângă un om, ni se deschide ceva în interior și începem să fim mai curajoși, mai blânzi, mai vii.

Sunt oameni în preajma cărora simțim că ne întoarcem acasă, deși nu ne-au fost niciodată casă. Ne relaxăm. Nu mai jucăm roluri. Nu mai încercăm să fim pe plac. Începem, fără să știm exact cum, să fim noi. Sau poate, o variantă mai bună, mai clară, mai împăcată cu sine. Și atunci iubirea nu se leagă doar de celălalt – ci de spațiul pe care îl creează în noi. Un spațiu sigur. În care înflorim.

Poate că ne îndrăgostim de starea de a fi. De luminile pe care cineva le aprinde în colțuri din noi unde fusese mai mult umbră. Poate că iubim felul în care zâmbim lângă acel om. Cum gândim. Cum visăm. Cum ne permitem să fim vulnerabili fără teamă.

Și asta poate deveni o cheie. Un punct de plecare. Dacă iubirea adevărată trezește în tine versiunea ta autentică, poate că merită să ne întrebăm: În preajma cui mă simt cu adevărat eu? Cine sunt când iubesc? Și, mai ales, cine sunt atunci când sunt iubit(ă)?

Uneori, rămânem în relații care nu ne mai cresc, dar în care am iubit la început versiunea noastră expansivă. Și e în regulă să ne uităm cu sinceritate la ce devenim acum. Dacă iubirea te face să te micșorezi, să te pierzi sau să te închizi, atunci poate nu mai e iubirea aceea care ți-a deschis aripi la început. Poate că ți-ai schimbat tu forma și acum ai nevoie de un alt spațiu în care să respiri.

Un alt unghi din care poți privi este acesta: dacă ai iubit cine deveneai lângă un om, ce-ar fi să duci acea versiune cu tine mai departe? Poate că omul acela a fost doar un catalizator. Un declanșator. Dar tu ești sursa. Poți învăța să recreezi acel spațiu în viața ta – cu sau fără acel om. Poți alege oameni în preajma cărora nu trebuie să te explici. Poți deveni acel spațiu și pentru alții, dacă ai trăit cât de valoros e să fii primit așa cum ești.

Și mai e ceva: iubirea reală nu cere să devii altcineva. Nu îți cere să demonstrezi. Nu îți ia vocea, ci o ascultă. Nu te închide într-o formă, ci te lasă să curgi. Dacă, în preajma cuiva, ajungi să te (re)descoperi, să crești și să simți că trăiești mai plin, poate că acolo e începutul unei iubiri sănătoase. Cu celălalt. Sau cu tine.

Pentru că, în cele din urmă, poate că cel mai profund adevăr este acesta: oamenii potriviți nu ne salvează. Ne amintesc cine suntem.