Povestea pe care o scrii

Există o linie fină între „prea mult” și „prea puțin”. O linie pe care o simți doar atunci când o atingi sau o treci. Câteodată, dorința de a mișca lucrurile mai repede decât par ele pregătite îți aduce sentimentul că forțezi. Alteori, tăcerea și așteptarea prea lungă seamănă cu renunțarea.

Și atunci apare întrebarea: unde e limita corectă?

Unii ar spune că nu trebuie să forțezi niciodată, că viața are propriul ei ritm și, mai devreme sau mai târziu, lucrurile oricum se așază. Că drumul tău te va găsi, indiferent de graba ta. Dar dacă rămâi pe loc, ce se întâmplă cu șansele care trec pe lângă tine? Dacă nu faci niciun pas, nu alegi, nu întinzi mâna, nu riști, oare nu înseamnă că tot o alegere faci? Aceea de a lăsa lucrurile să moară înainte de a începe.

Într-o relație, de exemplu, primul pas poate părea un gest forțat. Dar dacă niciunul nu îl face, atunci legătura rămâne suspendată. Poate că destinul v-a pus în același loc, dar felul în care povestea se scrie depinde de cine are curajul să spună „uite ce simt”. Forțare? Sau pur și simplu viață în mișcare?

Poate că nu e despre a controla totul, dar nici despre a te abandona complet. Ci despre intenția din spatele gestului. Dacă vrei să forțezi din teamă de a pierde, de a fi respins, de a nu avea control, atunci drumul devine strâmt și greu. Dar dacă pasul vine dintr-o sinceritate simplă, dintr-un adevăr interior, nu mai e forțare. E mișcare firească.

Viața are drumurile ei, dar și noi avem un rol: să alegem. Și uneori, chiar și „nealegerea” e o alegere. Să nu faci nimic înseamnă să lași timpul să decidă pentru tine. Iar timpul rareori se întoarce.

Rareori ai ocazia să spui din nou exact ce nu ai spus la momentul potrivit. Rareori mai găsești aceeași ușă deschisă, aceeași privire, aceeași șansă. Poți întâlni contexte asemănătoare, dar niciodată nu vor fi identice. De aceea, fiecare alegere devine importantă: pentru că odată ratată, clipa nu se mai repetă la fel.

Poate că sensul nu e să eviți orice impresie de „prea mult”, ci să-ți asumi pașii care par riscanți. Pentru că între „prea mult” și „prea puțin” există un spațiu viu, în care descoperi cine ești și unde vrei să mergi. Și poate că adevărata întrebare nu este: „Am forțat prea mult?”, ci: „Ce am descoperit despre mine atunci când am avut curajul să fac pasul?”.

Uneori, răspunsurile dor mai mult decât întrebările. Am descoperit că uneori aș face lucrurile diferit dacă aș fi pusă din nou în fața aceluiași context. Am descoperit că doare să mergi pe o linie fină și să alegi pasul care nu duce unde sperai. Am descoperit că uneori m-am pus pe mine pe ultimul loc. Și am descoperit că nu știu dacă aș mai repeta lucrurile la fel.

Dar poate că tocmai aici e lecția: nu pentru a trăi fără greșeli, ci pentru a vedea ce se naște după ele. Poate că fiecare pas, chiar și cel care pare „în plus” sau „în gol”, are rolul lui. Unele decizii dor, dar arată unde ți-ai pus toată inima. Și poate nu e nimic greșit în asta.

Nu știu dacă există rețeta perfectă între a aștepta și a forța, între a alege și a lăsa viața să-și facă treaba. Dar știu că fiecare alegere m-a schimbat. Și că, deși unele drumuri au durut, m-au adus mai aproape de cine sunt acum.

Poate că sensul nu e să alegi mereu „bine”, ci să alegi cu adevărat. Pentru că și atunci când doare, descoperi că ești viu. Și că încă ai puterea să faci alt pas, altfel.

Poate că nu există pas perfect. Poate că nu există măsura corectă între „prea mult” și „prea puțin”.

Dar există adevărul tău. Și atunci când îl rostești, chiar și cu voce tremurată, lumea devine mai reală.

Nu tăcerea te definește, ci curajul de a te arăta.