Ce se întâmplă cu poveștile care nu sunt spuse niciodată?

Ce se întâmplă cu poveștile care nu sunt spuse niciodată?

Rămân suspendate între lumi. Nu dispar, dar nici nu prind viață. Se adună în noi ca niște comori ascunse, ca niște oglinzi care așteaptă să fie privite. Unele se sting odată cu timpul, altele bat în piept ca o inimă nerăbdătoare, căutând momentul potrivit să iasă la lumină.

Când nu le rostim, poveștile devin șoapte interioare. Ele ne modelează în tăcere, ne fac mai atenți, mai sensibili, mai plini de întrebări. Poate că nu e întotdeauna nevoie să le transformăm în cuvinte, poate unele povești au menirea de a fi doar trăite. Dar atunci când alegem să le spunem, ele capătă putere: creează punți, aprind lumini în alții și dau sens experiențelor pe care altfel le-am fi considerat simple fragmente uitate.

Uneori ne e teamă să împărtășim. De judecăți, de neînțelegeri, de faptul că nu par suficient de importante. Și totuși, fiecare poveste poartă în ea un adevăr. Nu trebuie să fie spectaculoasă pentru a conta. Poate fi simplă, fragilă, imperfectă. Ceea ce o face valoroasă este amprenta pe care o lasă: în tine, în cel care ascultă, în felul în care deschide o fereastră spre o altă perspectivă.

Poveștile pe care nu le spunem nu se pierd. Ele devin parte din povestea mai mare pe care o scriem fără să ne dăm seama – prin alegerile zilnice, prin pașii făcuți sau amânați, prin tăcerile care cântăresc uneori mai mult decât un cuvânt.

Poveștile nerostite nu sunt pierdute. Ele sunt semințe. Și fiecare dintre noi poate alege dacă le păstrează în buzunar sau dacă le îngroapă în pământ, pentru a vedea ce va înflori.