Ziua 119/365
Nu știu exact când începe. Poate în copilărie. Poate mai târziu, când lucrurile devin „serioase” și înveți că nu e voie să greșești. Dar, la un moment dat, apare. O voce care vorbește dinăuntru și care pare să știe mereu ce n-ai făcut bine.
E acolo când eziți să spui ce gândești. Când îți înghiți bucuria ca să nu pari „prea”. Când te întrebi, din nou, dacă ești destul.
Vocea asta nu e zgomotoasă. Dar știe să atingă exact unde doare.
Se ascunde în tăceri, în amânări, în perfecționism. Și, fără să-ți dai seama, ajungi să o crezi. Să o confunzi cu propria ta conștiință, cu adevărul tău, cu identitatea ta.
Dar nu ești tu, nu e adevărul, nu e finalul.
Mulți trăiesc ani întregi cu ea ca și cum ar fi a lor. Ca și cum ar fi normal să îți spui zilnic că nu meriți, că ai greșit, că nu contezi. Și totuși, undeva, într-un colț al ființei, există ceva care nu crede asta. Un fir subțire de îndoială față de această voce atât de sigură pe ea.
Uneori, acel fir e tot ce ai. Alteori, devine începutul unei alte povești.
Poate că vocea aceea nu minte. Dar nici nu spune tot adevărul. Și poate că adevărul e mai blând decât ne-am imaginat vreodată.
„Nu tot ce-ți spui e adevărat. Dar ceea ce alegi să crezi poate deveni povestea ta."
Vrei șă știi cum am început această serie de articole? Am scris aici >> 2025: Un an de inspirație în fiecare zi
