Vocea critică din capul tău nu e vocea adevărului

Ziua 119/365

Nu știu exact când începe. Poate în copilărie. Poate mai târziu, când lucrurile devin „serioase” și înveți că nu e voie să greșești. Dar, la un moment dat, apare. O voce care vorbește dinăuntru și care pare să știe mereu ce n-ai făcut bine.

E acolo când eziți să spui ce gândești. Când îți înghiți bucuria ca să nu pari „prea”. Când te întrebi, din nou, dacă ești destul.

Vocea asta nu e zgomotoasă. Dar știe să atingă exact unde doare.

Se ascunde în tăceri, în amânări, în perfecționism. Și, fără să-ți dai seama, ajungi să o crezi. Să o confunzi cu propria ta conștiință, cu adevărul tău, cu identitatea ta.

Dar nu ești tu, nu e adevărul, nu e finalul.

Mulți trăiesc ani întregi cu ea ca și cum ar fi a lor. Ca și cum ar fi normal să îți spui zilnic că nu meriți, că ai greșit, că nu contezi. Și totuși, undeva, într-un colț al ființei, există ceva care nu crede asta. Un fir subțire de îndoială față de această voce atât de sigură pe ea.

Uneori, acel fir e tot ce ai. Alteori, devine începutul unei alte povești.

Poate că vocea aceea nu minte. Dar nici nu spune tot adevărul. Și poate că adevărul e mai blând decât ne-am imaginat vreodată.

„Nu tot ce-ți spui e adevărat. Dar ceea ce alegi să crezi poate deveni povestea ta."

Vrei șă știi cum am început această serie de articole? Am scris aici >> 2025: Un an de inspirație în fiecare zi

Abonează-te prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Picture of iuliana

iuliana

Îmi place să descopăr locuri noi, să surprind momente unice și să împărtășesc gânduri care, poate, te fac să vezi lucrurile altfel. Nu am toate răspunsurile (cine le are?!?), dar cred cu tărie că întrebările potrivite pot deschide cele mai neașteptate drumuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *