Lecțiile pe care le înveți de la ceilalți

Sună simplu, dar uneori îți vine să te întrebi ce lecție ar putea aduce cineva care te rănește, care te provoacă sau care pare să nu aibă nimic în comun cu tine. Mi s-a întâmplat de multe ori să nu înțeleg „de ce” apare un om în viața mea – poate doar pentru o conversație scurtă, poate pentru o relație care durează ani sau pentru o prezență neașteptată care schimbă direcția gândurilor tale.

Nu sunt în punctul în care să pot primi fiecare experiență cu recunoștință din prima. Încă mă întreb, uneori cu revoltă, alteori cu durere: ce trebuia să învăț de aici? Dar am început să observ că uneori lecțiile nu vin ambalate frumos. Uneori arată ca o ceartă, ca o despărțire, ca o respingere. Alteori, ca o îmbrățișare la momentul potrivit sau un cuvânt spus aparent întâmplător, care îți rămâne în minte mult timp.

Am învățat răbdarea de la cineva care mă făcea să-mi pierd răbdarea. Am învățat iubirea de sine de la cineva care m-a ignorat. Am învățat limitele de la oamenii care mi le-au tot încălcat. Și am învățat prezența – cu tot ce înseamnă ea – de la cei care au știut pur și simplu să stea lângă mine fără să încerce să mă repare.

Uneori oamenii sunt oglinzi, alteori sunt declanșatori. Dar fiecare îți arată ceva: cine ești, ce mai ai de învățat, ce nu mai ești dispus să accepți, unde e nevoie să te întorci la tine.

Poate că lecțiile nu vin întotdeauna de la „cei buni”, cei care te înțeleg și te iubesc. Uneori vin de la cei care pun degetul exact pe rană, care te incomodează sau te provoacă să ieși din starea de confort. Alteori de la un străin care îți zâmbește într-o zi în care simțeai că nimeni nu te vede.

Am început să privesc relațiile – fie ele scurte sau de durată – ca pe niște puncte de răscruce. Poate că nu toți oamenii rămân, dar toți lasă ceva. E greu să vezi sensul când ești în mijlocul furtunii, dar e un exercițiu de luciditate și curaj să te întrebi: „Ce îmi arată asta despre mine?”

Dacă aș fi ajuns deja acolo – la înțelepciunea care integrează toate lecțiile fără zbucium – probabil aș spune că fiecare întâlnire este un dar. Dar fiind încă pe drum, învăț să privesc oamenii ca pe pași în devenirea mea. Unii m-au făcut să mă opresc și să reevaluez totul, alții m-au împins mai departe chiar și fără să-și dea seama. Fiecare prezență a lăsat o urmă, subtilă sau profundă, care m-a ajutat să înțeleg mai bine cine sunt și ce vreau să păstrez din mine.

Și poate că cel mai frumos lucru pe care îl putem face e să ne întrebăm: „Ce pot învăța din asta, fără să mă învinovățesc? Cum pot să iau doar esența și să merg mai departe cu mai multă claritate?”

Poate că sensul nu e mereu în ceea ce ni se întâmplă, ci în ce alegem să facem cu ce am primit.