Ziua 33/365
Cuvintele pe care le rostim au putere, dar uneori, cele pe care alegem să nu le spunem sunt și mai puternice. Există momente în care simțim nevoia să vorbim, să explicăm, să justificăm, să ne facem înțeleși. Dar ce se întâmplă când alegem tăcerea? Ce spune despre noi faptul că, în loc să umplem golurile cu fraze, le lăsăm să existe pur și simplu?
Tăcerea poate fi un răspuns, un scut, o formă de protecție. Alteori, este un dar. Uneori, oamenii nu au nevoie de explicații, ci doar de prezență. De spațiul dintre cuvinte, care le permite să-și audă propriile gânduri. Tăcerea poate liniști sau poate răscoli. Poate să apropie sau să ridice ziduri. Depinde de cine o poartă și de cine o primește.
Există momente când a vorbi nu schimbă nimic. Când simți că orice ai spune s-ar pierde în neînțeles. Sau când cuvintele nu fac decât să complice ceea ce este deja clar, dar greu de acceptat. Atunci, tăcerea devine alegerea conștientă de a nu alimenta haosul. De a lăsa lucrurile să respire.
Și mai există acele tăceri care cântăresc mai mult decât orice discurs. Cele care spun „știu”, „simt”, „sunt aici”, fără să fie nevoie de litere și sunete. Sunt momente în care, paradoxal, tocmai absența cuvintelor vorbește cel mai tare.
Nu tot ce simți trebuie spus. Uneori, tăcerea este suficientă. Nu pentru că nu ai ce spune, ci pentru că unele lucruri se simt mai bine decât se explică.
"Nu tot ce simți trebuie spus. Uneori, tăcerea este suficientă."
Vrei șă știi cum am început această serie de articole? Am scris aici >> 2025: Un an de inspirație în fiecare zi
