Ziua 150/365
Nu știu cine sunt cu adevărat. Și nu pentru că n-aș fi căutat. Ci poate tocmai pentru că am căutat prea mult în ochii altora.
Mi-am calibrat viața după ce „ar trebui”. Cum „ar trebui” să vorbesc. Cum „ar trebui” să simt. Ce să aleg. Pe cine să plac. Cum să mă port. Ce să visez. Pentru că am crezut că, dacă fac bine tot ce trebuie, o să fiu iubită. Acceptată. Potrivită.
Am învățat devreme că, dacă te adaptezi, dacă nu deranjezi, dacă ești ce se așteaptă de la tine… atunci poate ai un loc. Un rost. Un sens. Și am alergat spre acel „loc” toată viața. Doar că n-am știut niciodată sigur dacă l-am găsit. Sau doar am jucat bine rolul.
E obositor să trăiești pe placul celorlalți. Să te întrebi constant: „E ok să fiu așa?” Să-ți ajustezi tonul, ideile, dorințele — ca să nu fii prea mult, prea ciudat, prea altfel. Până când nici tu nu mai știi ce e al tău și ce ai preluat doar ca să „mergi”.
Poate și tu ai obosit. Să te ajustezi. Să fii atent cum spui, ce spui, cât spui. Să nu fii prea mult pentru cineva. Sau prea puțin.
Poate și tu te-ai întrebat, în tăcere, dacă e ok să fii așa cum ești. Fără să explici. Fără să corectezi.
Poate ai simțit și tu că, uneori, ca să fii iubit, trebuie să renunți la bucăți din tine. Nu toate deodată. Ci puțin câte puțin. Până când nu mai știi ce e al tău și ce ai lăsat acolo ca să placi.
Și poate că n-ai pus niciodată asta în cuvinte. Sau poate că ți-e greu s-o spui chiar și ție. Dar o știi. Se simte. În tăceri. În gândurile care nu se liniștesc. Într-un colț de tine care nu mai are chef de nimic.
Și dacă te regăsești aici, e în regulă. Nu trebuie să demonstrezi nimic. Nu azi.
„N-am vrut să mint cine sunt. Doar am încercat să fiu mai ușor de iubit."
Vrei șă știi cum am început această serie de articole? Am scris aici >> 2025: Un an de inspirație în fiecare zi
