Bucuria de a nu avea control

Există o liniște care vine atunci când încetezi să mai lupți cu viața. Când renunți să încerci să controlezi fiecare detaliu, fiecare rezultat, fiecare răspuns care întârzie să apară. Nu e o liniște impusă, ca un compromis cu realitatea, ci una care se strecoară în tine ca un oftat adânc după ce ai purtat prea mult timp o povară care nu era a ta.

Ne petrecem o mare parte din viață încercând să ne asigurăm că lucrurile merg „așa cum trebuie”. Că oamenii ne înțeleg, că situațiile se rezolvă conform așteptărilor noastre, că nimic nu scapă de sub control. Dar controlul e o iluzie. O încercare de a îngrădi imprevizibilul, de a pune viața într-o schemă logică, de a ne proteja de necunoscut. Și cu cât ne agățăm mai tare de el, cu atât ne îndepărtăm mai mult de ceea ce înseamnă, de fapt, să trăim.

Pentru că viața nu e despre siguranță absolută. Nu e despre a ști dinainte răspunsurile sau despre a avea garanția că lucrurile vor fi așa cum ni le imaginăm. Viața e despre flux. Despre acele momente în care te oprești din încercarea de a ține frâiele și îți dai voie să fii purtat.

Și aici intervine bucuria. Nu cea programată, nu cea pe care ai bifat-o pe o listă, ci bucuria autentică a necunoscutului, a surprizei, a descoperirii că există variante la care nici nu te-ai gândit. Bucuria de a nu ști exact ce urmează, dar de a avea încredere că orice vine are un sens.

Sigur, nu e ușor să renunți la control. E ca și cum ai învăța să mergi din nou, dar fără să te sprijini de pereți. Mintea te va împinge să preiei iar frâiele, să calculezi, să analizezi, să te îngrijorezi. Dar poate că acolo, în golul dintre ce voiai și ce se întâmplă de fapt, e libertatea.

Nu trebuie să ai toate răspunsurile acum. Poate că nici nu trebuie să le ai vreodată. Poate că viața nu e un puzzle de rezolvat, ci un râu în care trebuie doar să înveți să plutești.