Cum îți recapeți încrederea

Nu am toate răspunsurile. Adevărul e că, dacă aș fi știut cu siguranță cum să-mi recâștig încrederea, poate că nu aș fi scris acest text. L-aș fi trăit, pur și simplu. Dar mă aflu aici, între o versiune a mea care se îndoiește și una care speră că, la un moment dat, va simți din nou acel echilibru interior.

Îndoiala nu vine mereu brusc. Uneori e ca o picătură care cade constant, atât de discret încât nici nu îți dai seama cât de mult s-a adunat. O decizie greșită, un vis pe care nu l-am dus până la capăt, un moment în care cineva mi-a pus la îndoială valoarea și eu, fără să vreau, am început să-l cred. Și apoi, într-o zi, mă trezesc și realizez că nu mai știu exact cine sunt sau ce sunt capabilă să fac.

Încerc să-mi amintesc cum era înainte, dar memoria e înșelătoare. Tind să exagerez momentele în care m-am îndoit și să uit toate dățile în care am fost sigură pe mine. Poate că asta e prima capcană a nesiguranței: îți deformează trecutul, făcându-te să crezi că ai fost mereu așa.

Adevărul e că am avut și momente în care știam exact ce vreau și cine sunt. Poate că nu era o siguranță absolută, dar era suficientă cât să mă facă să merg mai departe. Și dacă a fost posibil atunci, de ce n-ar fi și acum?

Poate că încrederea nu se construiește printr-un salt uriaș, ci prin lucruri mici. Prin faptul că aleg să continui chiar și atunci când nu sunt sigură. Prin momentele în care îmi spun, chiar și cu jumătate de voce, că poate nu sunt atât de pierdută pe cât mi se pare.

Și cu siguranță încrederea nu revine dintr-o dată, dar nici nu dispare cu adevărat. Poate că e acolo, sub toate îndoielile, așteptând să fie redescoperită. Uneori, primul pas nu e să mă conving că am încredere, ci doar să merg înainte chiar și fără ea. Să fac ceva, orice, chiar și când nesiguranța îmi șoptește că nu voi reuși.

Și poate că adevărata încredere nu vine din certitudini, ci din faptul că aleg să continui chiar și atunci când nu le am.